Veche, dar extrem de actuală

Ejaculez vomă pe sfintele scripturi și url rebel la cer! M-am săturat de rime, de poveşti cu Feţi-Frumoşi şi Zâne figuriste. E 4 noaptea şi sunt singur cuc. Ce dracu caut în orașul ăsta blestemat? Ce mă ţine aici? Ce mă cheama? Ce mă face să scuip o flegmă obeză pe tot ce simt şi să mă îngrop în cei patru pereţi ale acestei urbi? Să mă ia dracu dacă ştiu ce se întîmplă... Ştii sindromul vatei de zahăr? Cînd îţi e aşa de poftă de ea... o cumperi... şi tot ce ai e o senzaţie dulce-amăruie în gură, care dispare, odată cu vata care ai cumpărat-o? Şi tot ce rămîne nu e decît un băţ ordinar, cioplit bădărăneşte cu cuţitul de un căcănar pe care oricum îl doare în pulă de ce bagi tu în gură...

Am analizat şi  răs-analizat tot ce se întîmpla/s-a întîmplat. Să moară zeci de generaţii de proşti ca mine, dacă înţeleg ce am făcut/fac eu greşit. Sau poate pun greşit întrebarea? Poate din start totul a fost aşa să fie, sau (să-mi fie iertat tupeul deductiv) aşa s-a vrut a fi? Indiferent de cine a vrut, tu... eu... Eroi din umbră, actori care ştiu să tragă de sfori şi păpuşi care îşi scuipă sufletul pe aceasta tablă blestemată de joc pe care inconştienţii o numesc viaţă. Poate am sa aberez, dar uite ce cred eu:

1. din start nu ai vrut nimic mai mult decît o chestie de moment, plăcere şi suspans al clipei;
2. s-a întîmplat să treacă în ceva mai mult, dar ţi-ai adus aminte de regula unu;
3. tot ce încerci acum să faci, este să remediezi situaţia, revenind la regula unu sau poate făcînd abstracţie de ea şi încercînd să (cum e la modă să spui în zilele astea) "rămanem buni prieteni";

Să fie greşeala mea, dar nu-mi doresc astfel de viaţă. Dacă sincer - nu-mi doresc nici un fel de viaţă fară tine, dar ce folos: ori sună prea melodramatic pentru tine, ori totul n-are sens, căci oricum nu ştiu nimic din ce se întîmplă şi sub/supraapreciez situaţia. Mi-e atît de greu fără tine, încît uneori mi-e greu să ma gîndesc ce fac peste o ora, peste două... diseară... mîine... Îţi simt atît de tare lipsa, încît mi-am împanzit de poze casa şi (culmea!) nu mă consider disperat. Şi ştii de ce? Fiindcă iubesc, la mama dracului!!! Iubesc şi mă doare în pulă de ce cred(e), de ce a(u) crezut şi de ce vor(va) crede ____________ (scrie aici pe cine vrei tu). Iubesc şi sorb clipa cînd in loc de "Aţi apelat numărul..." aud o voce care face să dispară tot stresul şi toate grijile care-mi stau pe umeri în acea clipă. Iubesc şi ador să fiu cicălit pentru faptul că m-am îmbrăcat subţire pentru frigul de afară, sau n-am mîncat azi bine, sau că aş putea consuma băuturi spirtoase. Iubesc şi CHIAR îmi place să cînt ”La revedere” ştoarfelor care-mi băteau pragul nu cu mult timp în urmă. Iubesc şi simt că am găsit unica posibilitate de a-mi cataliza visele, speranţele şi dorinţele în ceva frumos, sublim şi feeric. Iubesc şi ador să iubesc, dar... doare. M-am săturat de originalitate! Aş vrea atît de mult să fac chestii tradiţionale, simple: să te iau de-acasă la un film, să mergem să ne primblăm în parcul ăla jegos, să ne urcăm pe bicilete şi să ajungem pe cine ştie ce deal şi mai apoi, pe pături, sorbind cine ştie ce suc ieftin, să privim apusul soarelui...

Dar ce folos... pe gît mi se bagă batzul ăla de la vată... principiile ale pe care NU POT PIZDA MĂ-SII SĂ LE ÎNŢELEG şi... o da!.. regulile alea... "Aşa a fost menit pentru mine"... Aşa a fost menit bpentru tine? Aşa a fost menit pentru cine?!

Blestem soarta care a făcut gluma asta cu mine. Binecuvîntez clipa în care te-am cunoscut. Visez la vreamea cînd... sau... mai bine nu. Nu mai visez... Ejaculez vomă pe sfintele scripturi şi url rebel la cer! Mă cac pe norme şi percepţii bolnave ale realităţii şi pe principii interpretabile şi urăsc tot ceea ce e fake. Oricum... În fine, bună dimineaţa şi adio... Îmi merit soarta.