Trăia odată, ca niciodată stăpânul căcatului de cristal. Şi ar fi trăit fericit, că ce pula mea avea de făcut, doar că lumea în care un căcat de cristal avea dreptul la viaţă, ba şi mai mult chiar, acel căcat trebuia să aibă un şef, îi producea migrene anale.
Nu era o problemă că era şeful unui căcat de cristal. Or, un căcat de cristal până la urmă este o operă de artă. Lumea, însă, uita de latura creativă a acestuia şi interpreta valoarea căcatului de cristal literalmente: privea prin el şi strâmba din nas.
Culmea e că şeful căcatului de cristal mai dădea socoteală directorului budei, care în afară de faptul că trebuie (prin concept) să fie lăudat fiecare 45 de secunde, asigura legătura între şeful căcatului de cristal şi preşedintele WC-ului. Bucurie până-n măduva pizdei. De aia nu trăia fericit şeful căcatului de cristal, dar ar fi trăit. Doar că a venit Grişa într-o zi şi a tras apa. Toată. Să te caci, nu alta...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu